N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,
Geniu-ţi romantic, munţii în
lumină,
Văile în flori,
Rîuri resăltînde printre stînce
înante,
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste cîmpii-n zori.
Ale sorţii mele plîngeri
şi surîse,
Îngînate-n
cînturi, îngînate-n
vise
Tainic şi uşor,
Toate-mi trec prin gînduri,
trec pe dinainte,
Inima mi-o fură şi cu dulci cuvinte
Îmi
şoptesc de dor.
Numai lîngă sînu-ţi
geniile rele,
Care îmi descîntă
firul vieţii mele,
Parcă adormita;
Mă lăsară-n pace, ca să cînt
în lume,
Să-mi visez o soartă mîndră
de-al meu nume
Şi de steaua mea.
Cînd pe bolta brună
tremură Selene,
Cu un pas melodiec, cu un pas alene
Lin în calea sa,
Eol pe-a sa arpă blînd răsunatoare
Cînt-a nopţii dulce,
mistică cîntare,
Cînt din Valhala.
Atunci ca şi silful, ce n-adoarme-n pace,
Inima îmi bate, bate,
şi nu tace,
Tremură uşor,
în
fantazii mîndre, ea îşi
face cale,
Peste munţi cu codri, peste deal şi vale
Mînă a ei dor.
Mînă doru-i tainic colo,
ănspre tine,
Ochiul îmi sclipeşte,
genele-mi sunt pline,
Inima mi-e grea;
Astfel., totdeauna cînd
gîndesc la tine,
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
Mihai Eminescu
Bucovina mea!
1866